Personalități locale

Slobodanca Iezdici-Ewinger s-a născut la 24 mai 1968 în satul Gelu, comuna Variaș, județul Timiș, într-o familie de etnie sârbă. Părinții și bunicii, gospodari harnici, au încercat să le ofere totul celor doi copii: Slobodan și Slobodanca, pe care i-au botezat cu un nume deosebit de sugestiv și chiar predestinat în cazul fetei. De micuță, Slobodanca a dovedit că e un copil răzvrătit și independent. Grădinița și primele clase le urmează la Gelu, bucurându-se de anii copilăriei într-un cadru fascinant, specific satului din pusta Banatului. La 9 ani se stabilește împreună
cu părinții la Timișoara, într-un modest apartament din zona DâmbovițaIosefin. Participa cu entuziasm, amestecându-se printre muncitori și strigând lozinci de preamărire a partidului și
a conducătorului iubit, la defilările prilejuite de marcarea diferitelor sărbători socialiste, 23 august sau 1 mai.
La vârsta maturității, Slobodanca se angajează la Fabrica de Ciorapi din Timișoara pentru a câștiga un bănuț. Aici, la fabrică, a fost colegă cu o mătușă, prietena și confidenta ei intimă. Fire independentă, își dorea cu ardoare să fugă în străinătate. În acest sens, încheie o căsătorie formală cu un vecin de la bloc, Johann Ewinger, de origine germană. Din păcate, despre această hotărâre, părinții și bunicii nu au știut nimic. În vara lui 1989 avea să-l cunoască pe Dănuț Gavra, un prieten de nădejde, împreună cu care își va petrece ultimele ore de viață, în sângeroasa noapte de 17 decembrie. Dănuț Gavra, care făcea parte din cercul de prieteni ai Slobodancăi, își aduce aminte de o propunere a acesteia, făcută cu doar două luni înainte de evenimentele din decembrie 1989.

Slobodanca Ewinger este martirul nostru, al gelenilor și varieșenilor. Este eroul sârbilor și românilor deopotrivă.

Vlada Barzin (n. 19 august 1940, Gelu, județul Timiș, România – d. 6 iunie 2006, Timișoara, România) a fost un poet și contabil sârb. S-a născut pe 19 august 1940, în satul Gelu, județul Timiș. A fost de meserie contabil, dar a trăit toată viața pentru poezie.

A debutat cu poeme (Oda pământului) în ziarul Pravda (Dreptate), în anul 1967; în volum a debutat în 1975, cu poezii în limba sârbă (Când plesnesc mugurii).

Au urmat volumele Fluxuri stelare (1979), Comori de neprețuit (1983), Neliniștitele întinderi de vis (1988). A publicat și o carte de poezie în limba română – Nemuririle ierbii, la Editura „Facla”, în 1984, iar volumul Atlantida, la Edtura „Hestia”, în 1992, fiind tradus de Carmen Blaga și Lucian Alexiu.

Ultima carte a lui Vlada Barzin, Apus (2001), a fost o selecție din opera sa poetică, adăugându-i-se câteva poezii inedite.

Poezia lui a fost publicată în Serbia și Ungaria, în diverse antologii, dar și în reviste și ziare. Un loc deosebit îl ocupă traducerea poeziei lui în limbile minorităților naționale din România. Despre el au scris mulți dintre confrații săi și colegii lui scriitori români, precum Lucian Alexiu și Eugen Dorcescu.

Opera lui Vlada Barzin a fost apreciată și confirmată prin câteva premii oferite de confrații săi din Banatul românesc, dintre care amintesc Premiul revistei Knijevni jivot (fond literar Vladimir Ciokov) pentru volumul de versuri Jurământul întinderilor (1987). A fost unul dintre fondatorii cercului literar Krila (Aripi), în satul său natal, unde a trăit cel mai mult timp, scriind și practicându-și meseria.

Născut la 16 noiembrie 1963, com. Gelu, jud. Timiş.
Studii:
Şcoala Generală din Gelu (1970–1976),
Liceul de Arte Plastice din Timişoara (1978–1982),
Facultatea de Teologie din Belgrad, Serbia (1982–1986).
Profesii şi locuri de muncă:
Preot la Parohia Ortodoxă sârbă din comuna Gelu.

Colaborează la:„Banatske novine”, „Naša Reć”,„Književni život”, „Renaş-terea Bănăţeană”, „Ulaznica” (Serbia), „Banatski Vesnik”, (Serbia) „Srpski Sion” (Serbia)

Născut la 10 februarie 1952, în comuna Gelu, judeţul Timiş.

Studii:
Şcoala Generală Gelu
Liceul Economic Timişoara
Facultatea de Studii Economice Timişoara

Profesii şi locuri de muncă:
Economist; locul de muncă: SC BEGATM SA Timişoara

Debut în presă: 1966, „Pravda”

A scris ani buni în publicațiile de limbă română și sârbă din Banat, însă aproape întreaga sa creație literară a fost scrisă în limba română.

Născut pe 23 august 1938, la Variaș, Dușan Petrovici a debutat în revista Orizont în 1965 și a debutat editorial în 1972 cu volumul Lebede ale puterii pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Din anul 1982 s-a stabilit în Germania la Dusseldorf, dar a continuat să publice alte importante volume de poezie la edituri din România.

Deși a fost mai degrabă marginalizat în antologiile de poezie întocmite de importanți critici literari din țară, Dușan Petrovici s-a remarcat printr-o lirică de forță, elegantă și neconcesivă în același timp.

A început să cânte la vioară la vârsta de zece ani. A studiat la Conservatorul din Arad , din 1844 a fost primul violonist al orchestrei Teatrului Național , iar în 1851-52 a fost concertmastru al orchestrei Operei din Viena. Mai târziu s-a întors la Teatrul Național și a devenit conducătorul orchestrei, apoi din 1862 până în 1871 a lucrat alături de Ferenc Erkel ca al doilea dirijor al acesteia. A luat parte la primele reprezentații ale Balului Mascat și ale operelor Don Carlos Giuseppe Verdi , în 1866 a predat Lohengrin și Tannhäuser , cu care l-a prezentat pe Richard Wagner operele lui. În 1856 a susținut concerte în toată Europa ca violonist; În 1857, a creat o companie de cvartet de coarde, cu ajutorul căreia a popularizat concertele de muzică de cameră la Pest . A fost dirijorul Cercului Național de Cântec și al Societății Naționale de Cântec Maghiar.

Între 1852 și 1885 a fost profesor de vioară la Academia Națională de Muzică și Muzică . Din 1884, a dirijat ansambluri de cameră și coruri, iar Ferenc Liszt l-a recomandat pentru această activitate. A scris mai ales muzică instrumentală și vocală, iar lucrările sale includ comedii , cântece și operete .

Károly Huber și fiii săi: Károly Hubay , doctor în drept, cântăreț, violoncelist  și Jenő Hubay
În 1852, s-a căsătorit cu Lujza Szevera, fiica unei familii bogate de salamuri Pest de origine italiană, cu care a avut trei copii: Károly , Jenő (care folosea deja numele maghiar Hubay în ianuarie 1879, deși a primit doar permisiunea). al ministrului de Interne la sfârșitul lunii noiembrie, împreună cu fratele său și tatăl lor au folosit și ei acest nume în ultimele sale lucrări) și Aranka (o actriță pe nume Hubai, a devenit soția lui Zoltán Ferenczi ). În apartamentul lor, pe strada Kerepesi (azi Rákóczi), la etajul doi al blocului de lângă hotelul Fehér ló, au vizitat mulți artiști celebri, așa că acolo au vizitat adesea Róbert Volkmann și violonistul ceh Ferdinand Laub  .

După moartea soției sale în iulie 1871, s-a recăsătorit în 1880 la Timișoara, soția sa fiind Adél Fischer, în vârstă de 19 ani. Cei trei copii ai săi mici din a doua căsătorie au rămas orfani când a murit în urma unui atac de cord la vârsta de 57 de ani .

Mormântul său este situat în Fiumei Úti Sírkert din magazinul funerar al familiei Hubay din Salatna (25/1-1-26), piatra lor funerară comună cu Jeno Hubay a fost făcută de Ede Telcs , un prieten apropiat al familiei.

Fiul unui coafor a urmat în 1920-1924 liceul german și 1924-1928 la colegiul de profesori catolici germani din Timișoara. Din 1928 până în 1930 a studiat la Institutul de Pedagogie Științifică din Münster/Westfalia, din 1930 până în 1942 a fost profesor la Institutul de pregătire a profesorilor catolici germani din Temeschburg și din 1942 până în 1944 a fost profesor la școala elementară germană din orașul fabrică Temeschburg. Engelmann a fugit în Austria de la avansarea trupelor sovietice în toamna anului 1944. Din 1945 până în 1968 a fost profesor la Pinsdorf, în districtul Gmünd din Austria Superioară, iar din 1968 până în 1974 a fost lector la Academia Pedagogică din Linz.

Nikolaus Engelmann a fost președinte de onoare al St. Gerhards-Werk din 1985 până în 2005. A fost distins cu Medalia de Aur a Meritului Republicii Austria, Premiul Dunării pentru Cultura Svabă al Statului Baden-Württemberg (1970), Prințul Eugen Acul Asociației șvabe din Viena (1980), Premiul Adam Müller Guttenbrunn de la Societatea Freiburg cu același nume (1985) și alte distincții.

Srgian Luchin, scris și Srdjan Luchin (n. 4 martie 1986, Variaș, Timișoara, România) este un fotbalist român liber de contract, care joacă pe post de fundaș central. Pe plan internațional, are prezențe la națională pentru România U21 și România. A debutat în prima ligă română la FC Politehnica Timișoara în 2007 într-un meci împotriva lui Dinamo București.

La 14 ani, Luchin a plecat din satul natal Variaș la LPS Banatul în Timișoara. După numai 2 ani a fost văzut de impresarul Mircea Petescu. Tratativele duc la un deznodământ destul de nefast pentru părinți, băiatul pleacă la Școala de Fotbal Arena de lângă Pitești. Acea școală este deținută de impresarul Petescu și omul de afaceri Ball. După numai un an și jumătate se mută cu tot efectivul de jucători la FC Baia Mare, moment în care echipa juca în Divizia B. Retrogradează și se mută cu tot cu echipă la Someșul Satu Mare, satelitul Olimpiei Satu Mare, patronată atunci de Mircea Govor. În această perioadă a jucat pentru Olimpia și pentru Someșul.

Relațiile dintre Govoer și Petescu se înrăutățesc și impresarul îl duce în Belgia la probe de joc ca să îl vândă. Cerând prea mulți bani, transferul cade și revine la Olimpia. Conducerea Olimpiei îl trimite la satelitul Someșul în divizia a III-a. Apare în acel moment Cristi Oprea care cumpără drepturile jucătorului de la Mircea Govor și îl aduce din nou acasă și semnează cu FC Timișoara.

Pe 5 august 2014, a semnat un contract pe doi ani cu FC Steaua București. Odată cu venirea lui Mirel Rădoi la Steaua, Luchin nu a mai fost dorit și a revenit în vara anului 2015 la Timișoara.

Este un compozitor și producător muzical român de origine meglenoromână. (n. 25 septembrie 1948, Variaș, jud. Timiș) Muzica lui se înscrie în genurile cunoscute sub numele de muzică ușoară, de film și de scenă (de teatru). Muzicianul a scris și un număr de lucrări de factură cultă.
Șirli s-a făcut remarcat pentru talentul și seriozitatea sa din anii de facultate, astfel încât în 1972 devine redactor la Editura Muzicală, unde va lucra până în 1980. În intervalul 1980–1984 este director artistic al casei de discuri unice Electrecord. Tot în 1980 devine membru al Biroului de muzică ușoară. Vasile Șirli realizează emisiuni radiofonice și albume discografice.

Compozitorul scrie muzică de film, de scenă, didactică și muzică ușoară. În 1977 este numit membru stagiar al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, iar doi ani mai târziu devine membru permanent.

În 1986, Șirli se afla într-o vizită de lucru în Franța. A hotărât să se stabilească aici pentru a-i da posibilitatea unui nepot al său (de frate) să fie operat la Paris, în urma unui accident din timpul stagiului militar. Dincolo de apariția unor probleme cu autoritățile române, Șirli este nevoit să presteze în Franța diverse munci pentru a se putea întreține. În 1990 revine în lumea muzicală, primind postul de director al departamentului muzical al parcului Disneyland Resort Paris. În plus, devine membru definitiv al Societății autorilor, compozitorilor și editorilor muzicali (S.A.C.E.M.) și al Societății autorilor și compozitorilor dramatici (S.A.C.D.).

După 1989, Vasile Șirli a revenit în România în mai multe rânduri, unde a semnat muzica mai multor spectacole. Colaborează cu regizorul de teatru Silviu Purcărete.
Ca urmare a deciziei de a rămâne în Franța în 1986, Șirli nu și-a putut vizita familia vreme de câțiva ani, reușind în cele din urmă să o aducă în Franța. Stabilirea sa în străinătate a dus și la confiscarea casei sale din București de către autorități. Soția muzicianului se numește Adriana Șirli, doctor în muzicologie. Cei doi au o fată, Ruxandra, violonistă. Familia Șirli locuiește în prezent la Paris. În vizitele sale în România, compozitorul își vizitează de fiecare dată localitatea natală, Variaș, unde trăiesc tatăl și fratele său.

Este un poet, prozator, publicist, jurnalist și profesor român (n. 10 august 1943, Variaș, județul Timiș, România). Urmează școala primară în satul natal. Este absolvent al Liceului sârbesc din Timișoara, promoția 1961 și al Facultății de Filologie a Universității din București, secția sârba-română, promoția 1966. Între 1968 și 2001 activează ca ziarist la săptămânalul de limbă sârbă „Nasa rec” (fost „Banatske Novine”), care apare la Timișoara. În prezent este redactor la revista literară de limbă sârbă din Timișoara „Knjizevni zivot”. Totodată este profesor asociat al Universității de Vest, Facultatea de Filologie, Catedra de limba sârbă. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timișoara, și al Uniunii Scriitorilor din Serbia. Este căsătorit din 1966 cu Dora, profesoară de limba rusă și română la Grupul Școlar Căi Ferate din Timișoara. Are un băiat, Gabriel-Miro, absolvent al Facultății de Calculatoare din cadrul Universității „Politehnica” din Timișoara, România, actualmente cadru universitar la Dublin City University, Irlanda.